Cea mai profundă trădare pe care am resimțit-o vreodată din partea României nu se referă la sistemul economic, la Fisc, la clasa politică și nici măcar la concetățeni. Pe mine cel mai tare m-a trădat sistemul de învățământ, iar asta este durerea cea mai profundă pe care am s-o port cu mine până în mormânt. Am fost un copil tăcut și cuminte, fără prea mulți prieteni, care citea încă din clasa întâi și abia aștepta să treacă la următoarea carte din biblioteca părinților. Îmi plăcea să pictez, să desenez și să citesc. Simțeam că ceva dinăuntrul meu crește și se dezvoltă văzând cu ochii, chiar dacă nu știam să explic ce. Abia așteptam să mă duc la școală și, de acolo, plecam direct la maică-mea la serviciu. Mă cunoștea toată uzina Electrotehnica. Erau încântați să mă vadă. Oamenii de acolo, plictisiți de rutina producției comuniste, stăteau bucuroși să-mi explice cum se bobinează un motor, cum se toarnă o placă de circuite integrate, cum se taie un suport metalic cu brațul robotic și multe altele. Mă țineau pe genunchi în timp ce operau macaraua aia imensă orizontală care transporta utilajele în secție. Eram fascinat. Urcam la Proiectare și oamenii de acolo îmi explicau cum se instalează un program adus pe niște benzi magnetice imense, într-un computer de 4 tone, de dimensiunea unei camionete. Când nu mă duceam la Electrotehnica, zburdam pe la bunică-meu prin uzina Autobuzul. Și acolo eram întâmpinat de oameni extraordinari care îmi arătau cum se montează un arbore cotit în motorul de autobuz, mă puneau să aduc scule și mă învățau cum să mânuiesc un strung industrial imens, la care ajungeam urcând pe niște scări dificile pentru un copil. Sunt unele din cele mai frumoase amintiri pe care le am, din vremuri demult apuse, în care oamenii nu țineau cont că cei mici nu au ce căuta într-o secție de montaj sau lângă aparatura de uzină. Nimeni nu-mi spunea că sunt prea mic pentru a înțelege ceva. Erau vremuri în care te știa toată întreprinderea că ești fiul Mariei de la bobinaj, nepotul lui Nea Fane de la strungărie și toată lumea îți zâmbea, îți explica, îți mai dădea o ciocolată sau o eugenie. Oamenii erau parcă mai buni și mai înțelegători. Aveau mai multă răbdare.

Cu acești oameni în minte, eu am crezut că așa va fi și în școală. Dacă niște bieți muncitori aveau răbdarea și abilitatea să explice unui copil de șapte ani cum funcționează un strung industrial de milioane de dolari, eu mi-am închipuit că și profesorii, niște oameni cu educație, vor putea face același lucru. Doamne, în ce hal m-am înșelat. M-a prins Revoluția în clasa a cincea și primele reforme masive din învățământ m-au prins în clasa a opta. Am intrat la liceu și am avut un șoc. M-a întâmpinat o catedră de profesori morți pe dinăuntru, cu fețele rigide și atitudini ostile, blazați și otrăviți până în măduva oaselor. Îmi vomitau materia la picioare cu o viteză amețitoare și dispăreau de la catedră cu mult înainte să apuc eu să pun vreo întrebare. Nu tu exemple, nu tu aplicații practice, nici măcar o poză ca să înțelegi cum arată. Aș vrea să-mi explicați cum un copil, ce se pregătea pentru olimpiada la fizică și avea zece pe linie, poate ajunge corigent de la un an la altul, inclusiv la fizică. În clasa a noua mă luptam deja cu trei corigențe și încercam să le explic profesorilor că nu sunt prost. Mă rugam de ei pe coridoare. Uneori plângeam când ajungeam acasă și maică-mea nu înțelegea ce s-a întâmplat de m-am schimbat atât de mult. O punea pe seama pubertății. La paisprezece ani puteam face și desface orice computer, puteam instala și depana orice calculator, puteam configura orice rețea, aveam suficiente cunoștințe încât să sculptez o piesă complexă la strung și să manipulez un braț robotic în uzină, dar nu puteam să conving niciun profesor că nu sunt o loază redusă mintal. Am renunțat efectiv în clasa a zecea și mi-am petrecut restul anilor de liceu ignorând complet ce se petrecea la tablă. Desenam în ultima bancă. Cei doi trei profesori care știau că-s băiat bun mă treceau din oficiu, iar la ceilalți copiam din greu. Fără să vreau am descoperit că sunt suficient de inteligent încât să trec fără să învăț și că e mai simplu să furi de la alții decât să încerci să convingi o lepră că vrei să înveți ceva de la ea. Îmi era dor de muncitorii mei care aveau răbdare cu mine și mă învățau lucruri fascinante. Îmi era dor de ”proștii mei”.

A sosit vremea bacalaureatului la șapte materii, după reforme, greve și iar reforme, câte trei pe an. Am picat de două ori. Prima oară la chimie, o materie frumoasă pe care o detest și în ziua de azi, iar a doua oară la limba română. Am picat la limba română pentru că i-am spus profesoarei că romanul Baltagul este o scursură literară de o mediocritate monstruoasă și reprezintă o cultură îndărătnică ce prețuiește țărănismul, legitimează nemernicia și scuză prostia. S-a uitat la mine șocată și mi-a dat nota trei. Oricum toate profele de română credeau că sunt semianalfabet. Până la urmă am luat și bacalaureatul, a treia oară, când am trecut la milimetru tot din pricina probei la limba română. I-am spus profesoarei că nu pot să mă identific cu personajele din romanul Ion, cu toate că sunt crescut la țară, pentru că Rebreanu scrie prost, toți autorii români sunt obsedați de un ruralism pe care nu-l înțeleg, ei înșiși nu-l digeră, dar îl prețuiesc din snobism literar, în mod complet nejustificat. Și aia a făcut ochii mari, dar a pufnit-o râsul și m-a rugat să-i spun ceva despre IL Caragiale. I-am spus că Mateiu Caragiale a fost un scriitor poate mai bun decât taică-su și m-am apucat să-i fac recenzia nuvelei Craii de Curte Veche, în râsetele comisiei de examinare. Comisia m-a felicitat, dar mi-a spus că nu poate să-mi dea notă de trecere pentru că Mateiu Caragiale nu se studiază în programa școlară și că sunt pe lângă subiect. Le-am spus că scopul acestei materii, Limba și Literatura Română, este să-ți dea cunoștințele necesare pentru a utiliza corect limba și a aprecia literatura română. Mi-au dat notă de trecere. Nota finală la bac: 8,75. O notă pentru care nu am învățat aproape nimic în ăia patru ani de liceu. Sunt ani irosiți. Am încercat să intru la Arte, dar niște profesori de acolo mi-au văzut lucrările și au zis că nu are rost să mă pregătească pentru examen deoarece nu am nici talentul și nici atitudinea necesară. Nu am priceput niciodată care este atitudinea necesară. De ce un artist trebuie să aibă atitudine de artist. Am intrat din scurt la Psihologie, că se cam terminaseră înscrierile pe peste tot, dar și pe asta am abandonat-o după trei ani de chin și priviri moarte.

Astăzi sunt un troglodit cu douăsprezece clase. Am un butic de design și creație. Nu sunt un om educat. Tot ce am citit și am făcut eu s-a poziționat mereu pe lângă educația convențională și, drept urmare, nu voi putea primi niciodată recunoașterea necesară din partea societății. Am învățat meserie de la oamenii din spatele butoanelor, în fabrici, televiziuni și agenții care mi-au acordat mai multe șanse de a învăța decât a făcut-o vreodată Învățământul Românesc. Când am primit premiul APTR aș fi vrut să-l am în sală pe acel profesor care mi-a spus că nu am nici talentul și nici atitudinea necesară. Când mă laudă câte o companie întreagă pentru produsul pe care l-am creat, aș fi vrut să-i am în față pe cei care m-au tratat mereu ca pe o loază incapabilă. De fiecare dată când un amic scriitor îmi spune că mi-am ratat vocația și că trebuie neapărat să scriu o carte, aș vrea să le am în față pe profesoarele de limba română care m-au crezut mereu semianalfabet. Astea sunt durerile mele cele mai mari și mă ustură de fiecare dată când cineva îmi spune că trebuia să mă fac psiholog, trebuia să devin scriitor, că sunt un designer foarte bun, trebuia să mă fac inginer, etc. Doare! Doare de mă seacă la inimă de fiecare dată când o hașeristă analfabetă, cu câte două facultăți, îmi spune că nu poate să-mi treacă funcția reală pe cartea de muncă pentru că numai cei cu facultate pot fi directori. Mă doare când toți amicii mei cu facultate se laudă în funcții și demnități pe care eu nu le-aș putea obține niciodată pentru că nu am diplomă. Știu, ați putea spune că pot să dau șpagă, ca toată lumea, și pot să-mi scot o diplomă de studiu de undeva. Așa este. Pot să-mi scot și doctorat, dar nu vreau, pentru că eu chiar iau în serios realizările astea. Eu iau educația în serios pentru că nu o am. Nu mi-aș călca niciodată demnitatea cumpărând diplomele pe sub masă. E prea mare impostura. Prefer să fiu trădat decât trădător.