Eu am ajuns un fel de rubrica ”Întrebați-o pe Doamna Mimi” dintr-o revistă pentru femei. Știți voi, genul acela de rubrică în care cititorii întreabă dacă orbesc de la masturbare sau dacă rămân gravide în fund, iar ”psiholoaga” Mimi răspunde cu prejudecățile ei distorsionate, împarte cunoștințe pseudo-științifice și misticism religios. Mulți terapeuți în România au făcut studiile de psihologie după manualul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și după perceptele lui Arsenie Boca. Mă rog… să revenim: O cititoare mi-a povestit că soțul ei s-a supărat fleașcă pentru faptul că și-a folosit numele de fată și nu cel de căsătorie la publicarea unei lucrări. Nu știu cum să răspund elegant la chestia asta, așa că am să vă spun părerea mea sinceră și personală, cu riscul de a vă supăra.

Majoritatea cutumelor și principiilor pe care se bazează instituția căsătoriei sunt moștenite din epoca feudală. Premisa de la care pornea căsătoria tradițională era una de subjugare a femeii, de servitute. Poziția net inferioară a femeii era stabilită de prelați în toate religiile abrahamice (creștinism, islam, iudaism). Rolul ei prestabilit era acela de fătătoare și crescătoare de copii, de slujnică docilă în casa bărbatului și îngrijitoare a gospodăriei. De aceea, în Evul Mediu, femeia era proprietatea legală a bărbatului, iar acesta avea drept de viață și de moarte asupra ei. În anumite jurisdicții bărbatul avea inclusiv dreptul de a o vinde în cazul în care era nemulțumit de căsnicie. Femeia avea ”numele de fată”, adică numele de familie obținut la naștere, pe care o virgină îl purta până în momentul căsătoriei. Prin căsătorie își pierdea virginitatea și trecea sub tutela familiei soțului. Foarte puține femei, în general din rândul nobilimii sau familiilor regale, își puteau păstra numele de familie, în aceste cazuri numele fiind păstrate pentru a se identifica rangul și alianțele între puterile politice ale vremii.

Familia femeii era obligată să scape de ea cât mai repede pentru a consolida averea și pentru a intra în rândul lumii. Tocmai de aceea femeia era cea care venea cu zestrea la bărbat. Pentru că doar bărbații aveau dreptul de a deține titluri de proprietate și erau singurii care aveau acces la alte profesii decât slujnică, bucătăreasă, doică și cusutoreasă, femeia era limitată doar la dreptul de moștenire. Bărbatul dorea copii de sex masculin pentru a-și asigura continuarea liniei genealogice și pentru a păstra puterea și averea în familie. De aceea numele de familie al soțului era foarte important. Dacă avea copii de sex masculin, moștenirea se ducea la aceștia, iar femeia putea prelua rolul de administrator al moștenirii până la majoratul copilului, doar dacă bărbatul murea. Multe femei ale căror soți mureau pe câmpul de luptă, înainte să fi făcut câte un copil, sfârșeau alungate din casa soțului de către familia acestuia. O astfel de alianță devenea complet inutilă. O femeie nu putea divorța și nu-și putea schimba numele. Căsătoriile puteau fi desfăcute de către Biserică doar în situații excepționale, la rugămintea soțului, pe motivul neîndeplinirii datoriei de soție, aceea de a naște și de a continua linia genetică a familiei sale.

Așa că, din punctul meu de vedere, schimbarea numelui de familie al femeii odată cu măritișul nu este altceva decât un obicei medieval și o pată neagră pe obrazul istoriei. Este un alt mijloc prin care femeia poate fi discriminată și asuprită. I se diluează efectiv identitatea, i se diminuează importanța în familie și i se șterge trecutul. Toate tradițiile astea pornesc de la niște îndărătnicii născocite în cele mai negre perioade din istoria umanității. Vin dintr-o lume inventată de bărbați pentru bărbați. Astăzi nu-și mai au rostul și nu ar trebui să conteze, dar observ că familia tradițională și rolul femeii în familie sau societate sunt în continuare subiecte sensibile. Teoretic, o căsătorie se întemeiază pe dragoste și semnalează dorința unui cuplu de a deveni o familie. Femeia zilelor noastre are aceleași drepturi ca și un bărbat, este stăpâna propriului destin, are drept de proprietate și poate profesa în orice domeniu. În aceste condiții, a prelua numele soțului este inutil și chiar jignitor. De asemenea nu înțeleg de ce bărbații insistă. Atâta vreme cât o iubești, căsătoria este atestată documentar și copiii sunt recunoscuți în fața legii, nu contează ce nume poartă nici ea, nici copilul. Faptul că ai un soț nu mai este nici o datorie și nici un privilegiu.

Ne cramponăm pe niște tradiții medievale care nu folosesc nimănui și care nu fac altceva decât să distrugă armonia din cuplu. Asta pentru că femeia trebuie să ducă mai departe renumele și linia genealogică a familiei mele nobile de sculeri matrițeri – Vasile Întâiul de Pătârlagele se cunună cu roaba lui Dumnezeu Maricica Întâi-spălătoreasa de Puchenii-Moșneni, într-o alianță ce va consolida Ducatul de Ștorobăneasa pe următoarea sută de ani.